Ma sui grabita si obosita in autobuz. Am impresia, cateodata, ca imi petrec ziua in mijloacele de transport. Ma asez incercand sa imi mai trag sufletul, sa ma mai linistesc putin. Pe scaunele din spatele meu statea o bunica cu nepotul si nepoata. Totul in regula pana cand baiatul incepe sa se fataie pe scaun. Fata, stand linistita pe scaunul ei, vorbea cu bunica. Baiatul, in schimb, nu isi gasea locul: ba se ridica, ba se aseza, ba se agata de spatarul scaunului meu, ba impingea in scaunul meu (in scaunul meu, in scaunul pe care stateam, in scaunul in care incercam sa imi trag si eu sufletul).
Incepusem sa ma enervez. Simteam cum mai am putin si explodez. Am un defect....bine, recunosc, mai multe, dar unul isi facea acum simtita prezenta.....nu suport copiii ,,normali'', care cred ca totul li se cuvine si pot face ce vor, fara sa se gandeasca la ceilalti. Imi vine sa, sa......(respira adanc, expira, numara pana la 100...). Nu ma pot abtine sa ii compar cu copiii care au nesansa sa aiba o deficienta. Acestia lupta sa isi depaseasca tarele, lupta sa fie fericiti, sa aiba o viata frumoasa. Iar ceilalti, cand ii aud cu Nu poooooot Nu vreeaaauuuuu sau ca nu le pasa de ceilalti....................
Sa revenim. Simteam ca explodez. Mai aveam putin sa ma intorc la bunica sa ii zic ceva de dulce de modul in care isi educa nepotelul. Dar...
Dar...Chiar in timp ce ma hotarasem sa ma intorc, baietelul scoate un sunet inalt. In acel moment ma relaxez.
Are autism. Nu face intentionat. Poate sa ma loveasca, pentru ca nu o face din propie initiativa. - Imi ziceam toate astea cu spatele la el.
In momentul in care m-am ridicat sa cobor, diagnosticul pus cu spatele mi s-a confirmat.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu