O papusa frumoasa, dar legata cu o multime de sfori, prin care sunt manuita. La inceput nu le-am vazut. Nici nu stiam ca sunt legata.
Respiram.
Imi placea sa rad, dar trebuia sa stai aproape de fata mea si drept in campul meu vizual.
Respiram.
La un moment dat am cazut de pe scaun. Cineva ma facea sa rad.
Respiram si radeam.
Am inceput sa simt sforile. Nu stiam ce sunt ele, dar stiam ca ceva ma tine.
E bine?
E rau?
Nu stiu.
Doare?
Doare, pentru ca unele trag intr- directie altele in cealalta. Unele ma tin legata, nu vor sa ma lase sa scap. Vor sa fiu prizoniera lor. Sunt groase si aspre. Ma dor.
Cand am cazut de pe scaun am primit alt rand de sfori. Dar acestea sunt ca sarutul mamei inainte de culcare. Ma dor si acestea. Dar ele ma elibereaza de celelalte. Ma fac sa vreau sa scap de celelalte. Imi dau dorinta de a cunoaste. Imi dau putere. Ma ajuta. Si, ce e cel mai important, se topesc in momentul in care am invatat ce trebuia sa invat.
Sunt o papusa.
O papusa frumoasa. Dar am descoperit ca am si suflet. Am descoperit ca vreau mai mult. Vreau sa nu mai am sfori. Si, e bine fara ele.
Respir, rad, vorbesc, mananc singura, ma plimb, ma cert.
Inca nu am scapat de sforile care ma trag in jos. Dar vreau, daca nu pot sa scap de ele, sa le fac macar sa nu imi mai lase rani adanci.
Va veni momentul in care voi zice: NU MAI AM SFORI!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu